Cuprins
În clasele tradiționale, cel care vorbește cel mai mult este de obicei profesorul. Explică, întreabă, corectează, dictează, iar copiii ascultă și răspund scurt, când sunt întrebați. Rar au ocazia să vorbească liber, să povestească, să explice ceva cu cuvintele lor. Eu cred că asta e o mare greșeală. Și mai e ceva, ține de cultura noastră: ideea că profesorul trebuie să știe tot. Nici cu asta nu sunt de acord, pentru că de multe ori am învățat eu lucruri de la elevii mei.
Ce afli când copiii vorbesc liber
Primul lucru pe care l-am observat foarte clar este că, atunci când copiii vorbesc liber, îți dai seama imediat care copil citește mai mult. Se vede ușor din cuvintele pe care le folosesc, din felul în care își formulează propozițiile și din cât de complexe sunt acestea.
Am găsit recent un articol despre povestitul oral la clasă care explică exact de ce se întâmplă asta. Autoarele arată că vorbitul și ascultatul sunt baza cititului și scrisului. Cât de bine înțelege un copil ce aude prezice cât de bine va înțelege ce citește, iar felul în care se exprimă oral îi susține scrisul. Copiii care povestesc bine de mici au, mai târziu, rezultate mai bune la înțelegerea textelor, în clasele a IV-a, a VII-a și a X-a.
Mi-a plăcut tare mult o idee de acolo: când copilul povestește, folosește exact ce îi trebuie și la citit și la scris, adică ordinea întâmplărilor, cuvinte mai precise, propoziții legate prin „pentru că” și „după ce”. Și o face fără efortul de a descifra un text. La un copil care încă citește greu, toată energia se duce pe descifrat și nu mai rămâne nimic pentru înțeles. Când povestește oral, atenția îi rămâne întreagă pentru cuvinte, pentru propoziții și pentru firul poveștii, iar tot ce exersează așa trece mai târziu în citit și în scris, când citește mai ușor.
Tot de acolo am aflat că repovestirea este considerată una dintre cele mai bune metode de a verifica dacă un copil a înțeles un text, fie că l-a ascultat, fie că l-a citit singur. Când îmi repovestește ce a citit, aud imediat dacă a prins legătura dintre întâmplări sau doar a reținut câteva detalii. Asta se potrivește cu ce văd eu la clasă: din felul în care povestește, îți dai seama mult despre felul în care citește.
Autoarele mai spun ceva important: copiii care știu să povestească își pot exprima mai ușor emoțiile și pot spune ce li s-a întâmplat, inclusiv când ceva nu e în regulă. Povestitul apare de pe la 2 ani, iar copiii care povestesc bine sunt mai apreciați de colegi. Și copiii vor să povestească. Nu trebuie rugați, le place să vorbească despre ei și despre ce îi pasionează.
Ce am învățat eu de la ei
Crescând, mi-am dat seama că în școlile în care am învățat eu s-a pus foarte puțin accent pe științe și că am un gol mare pe partea asta. Am tot recuperat de atunci, citind, uitându-mă la filmulețe și documentare.
Ca învățătoare, am aflat foarte multe de la copii, despre subiectele care îi pasionează pe ei. Despre dinozauri nu știam aproape nimic și nici nu mă interesaseră vreodată. Apoi i-am auzit pe copii câte știu, cât de repede au reținut numele dinozaurilor și ce caracteristici are fiecare, și am rămas foarte surprinsă. Și făceau asta singuri, fără să le fi cerut cineva, din simplă curiozitate, pentru că le plăceau tare mult dinozaurii.
Un elev din generația trecută era pasionat de mașini puternice, Lamborghini, Bugatti. Le desena mereu, cu o mare atenție la detalii, și știa o grămadă de specificații despre ele. Eu nu știam nimic din toate astea, pentru că nu era neapărat zona mea de interes. De la fete am aflat mai multe despre K-pop, despre care iarăși nu știam prea multe.
Recent, la ora de muzică, o fetiță ne-a spus o grămadă de lucruri despre trupa și piesa pe care voiam să o învățăm. Ce a povestit ea ne-a schimbat imediat perspectiva și am înțeles motivația din spatele versurilor. Eu nu aș fi putut aduce asta în lecție.
Și se pare că nu e ceva rar. Un studiu despre copiii mici a arătat că aproximativ o treime dintre copiii mici au un interes extrem de intens pentru un subiect anume, de cele mai multe ori vehicule, trenuri sau mașinării la băieți. Aceleași cercetări spun că multe dintre aceste pasiuni se sting când copiii încep școala, pentru că nu mai au timp de ele și pentru că apar multe lucruri noi. M-a pus pe gânduri. Dacă la școală le facem loc, poate nu se mai sting atât de repede.
Ce are o poveste
Autoarele articolului recomandă să le arătăm copiilor, simplu, din ce e făcută o poveste: un personaj, o problemă, ce a simțit personajul, ce a făcut ca să rezolve problema și cum s-a terminat. Abia după ce copiii stăpânesc aceste cinci părți se adaugă locul, momentul, complicațiile și planul personajului.
De exemplu, un copil ar putea povesti așa: „Fratele meu a vrut să-mi arate un dinozaur în parc. A alergat prea repede și a căzut în noroi. S-a supărat tare. Atunci a cerut un șervețel și s-a șters. La final am râs amândoi.” Sunt toate cele cinci părți, în câteva propoziții.
O idee care mi-a plăcut mult este să desenezi părțile poveștii pe tablă sau pe post-it-uri, pe măsură ce copilul o spune, câte un desen mic pentru fiecare parte. Le spune povestea desenată. Copilul o poate lua acasă și o poate povesti familiei, iar desenele îl ajută să nu piardă firul. Cu timpul, desenele se folosesc tot mai puțin, pentru că atunci când citim sau scriem nu avem imagini care să ne ajute.
Și încă ceva: propozițiile pe care copilul le construiește singur valorează mai mult decât cele învățate pe de rost. Dacă în loc de „a căzut în noroi” spune „s-a murdărit tot din cauza noroiului”, a făcut ceva nou cu limba, și autoarele spun că merită sărbătorit, chiar dacă nu e cea mai complicată propoziție. Așa îi văd și pe copiii pasionați de dinozauri: nu repetă ce au auzit, își construiesc singuri explicațiile.
Când îi las să vorbească
În pauze, când iau gustarea, copiii povestesc mereu liber, despre fotbal, despre animalele de companie, despre vacanțe. Atunci pot să-i observ cel mai bine. Iar în ore, când au de ținut o lecție sau vor să prezinte ceva, sunt o resursă de neînlocuit.
Articolul are și câteva recomandări pe care le poți pune în practică de mâine, fără materiale speciale:
- Începe cu repovestirea unei povești scurte, apoi întreabă: „Ți s-a întâmplat și ție ceva asemănător?” De acolo, copiii trec ușor la povești personale și apoi la povești inventate.
- Pornește de la povești simple și fă-le treptat mai lungi și mai complexe.
- Învață-i părțile unei povești: personajul, problema, ce a simțit, ce a făcut ca să o rezolve, cum s-a terminat.
- Folosește imagini, desene sau gesturi pentru fiecare parte a poveștii, apoi renunță treptat la ele.
- Când un copil se blochează, pune-i o întrebare („Ce a făcut ca să rezolve problema?”). Dacă nu ajunge, spune tu propoziția și roagă-l să o repete.
- Bucură-te de propozițiile noi, pe care copilul le construiește singur, mai mult decât de cele învățate pe de rost.
- Lasă povestitul să intre peste tot: în perechi, la gustare, între activități, acasă, chiar și în limba vorbită în familie.
Profesorul nu trebuie să știe tot
Există în cercetare o idee care mi se pare tare frumoasă, numită funds of knowledge: copiii și familiile lor vin la școală cu cunoștințe reale, pe care profesorul le poate aduce în lecție, în loc să pornească de la zero. Eu am văzut asta de atâtea ori. Când copilul simte că ce știe el contează, vorbește mai mult, mai bine și cu mai mult curaj.
Nu trebuie să știu eu totul despre dinozauri, despre Bugatti sau despre K-pop. E suficient să le las loc să vorbească și să fiu curioasă.
Tu ce ai învățat de la elevii tăi sau de la copiii tăi?
Surse
- Spencer, T. D. și Pierce, C. (2022). Classroom-based oral storytelling: Reading, writing, and social benefits. The Reading Teacher, 76(5), 525–534. Articolul
- DeLoache, J. S., Simcock, G. și Macari, S. (2007). Planes, trains, automobiles, and tea sets: Extremely intense interests in very young children. Developmental Psychology, 43(6). Despre studiu, Live Science
- Moll, L. C., Amanti, C., Neff, D. și Gonzalez, N. (1992). Funds of knowledge for teaching. Theory Into Practice, 31(2). Rezumat
Discuție
Însemnări pe margine